ARTICOLUL ANTERIOR
Autorii sunt membri fondatori ai NEW ECONOMY HUB – platforma de expertiză, instrumente și oameni pentru companii care își clarifică direcția într-o economie în schimbare – și facilitatori în programul executiv COMPETITIV.
Acest material este disponibil și în limba engleză în rubrica COMPETITIV, dezvoltată în parteneriat cu echipa Business Review, partener media și de conținut in cadrul programului COMPETITIV.
În martie 2026, Directiva Omnibus a ridicat pragurile raportării de sustenabilitate la peste 1.000 de angajați și 450 de milioane de euro cifră de afaceri. Aproximativ 80% dintre companiile din EU si 95% din cele din România care erau anterior obligate să raporteze au ieșit din scopul obligatoriu. Pe hârtie, presiunea a scăzut.
În practică, costul a rămas. Carbonul nu a dispărut din factura de energie, din caietele de sarcini sau din condițiile de finanțare pentru că o directivă a fost simplificată. S-a schimbat însă natura subiectului. Pentru majoritatea companiilor din România, lucrul la amprenta de carbon a încetat să mai fie o cerință legală și a devenit o alegere. Iar o alegere se justifică economic, nu prin conformare.
De aici pornește întrebarea pe care o auzim tot mai des de la directorii financiari: cum ajunge, concret, carbonul în contul de profit și pierdere? Lucrăm cu acest subiect din unghiuri și sectoare diferite – de la măsurarea și managementul amprentei în industrie, producție, FMCG și distribuție, până la evaluarea carbonului în real estate, materiale și construcții – și, indiferent de sector, ajungem de fiecare dată în același punct: carbonul a încetat să fie o linie de raport și a devenit o variabilă de decizie.
Costul e partea vizibilă. Energia și combustibilii sunt, pentru majoritatea companiilor, cea mai mare și mai concretă expunere. Ce ne surprinde mereu e cât de puține companii știu cât consumă, nu doar cât plătesc. Factura îți spune ce ai de plătit – un singur număr, la sfârșit de lună. Consumul îți spune altceva: unde se duce energia, în ce hală, pe ce echipament, în ce schimb. Primul număr îl plătești și atât; pe al doilea îl poți schimba. Diferența dintre cele două e exact zona în care se ascund deciziile – și economiile reale.
Venitul e partea pe care puțini o cuantifică. Ce procent din cifra de afaceri depinde de clienți, contracte sau licitații care cer date de carbon? Este de obicei cea mai mare sumă în joc și cea mai rar măsurată.
Capitalul e partea care se mișcă cel mai repede. Tot mai multe bănci leagă condițiile de creditare de performanța de mediu: linii de finanțare verde cu dobândă mai mică pentru companiile care își pot dovedi cifrele, criterii de eligibilitate legate de Taxonomia UE, evaluări de risc care includ expunerea la tranziție. Concret, miza este accesul: o companie cu date de carbon credibile ajunge la capital mai ieftin sau la instrumente de finanțare la care alta, fără aceste date, nici nu se califică. Iar când lipsa datelor costă, rar apare scris „din cauza carbonului” – se vede într-o dobândă cu câteva puncte mai sus sau într-un dosar care avansează mai greu. E un subiect pe care îl reluăm constant și în sesiunile dedicate finanțării verzi din COMPETITIV.
Mai există un cost pe care îl considerăm cel mai periculos, pentru că nu apare în niciun buget: costul de a nu avea datele.
Nu sunt bani cheltuiți, ci bani neîncasați – un contract nereînnoit, o licitație ratată, un client care alege furnizorul care își poate dovedi cifrele. Contabilitatea înregistrează ce s-a întâmplat: costuri plătite, contracte semnate. O afacere pe care nu ai câștigat-o nu lasă nicio urmă; nu există o linie „venit pierdut pentru că nu am putut demonstra datele de carbon”. De aceea nimeni nu îl vede cu adevărat: vânzările trec pierderea la „am ratat pe preț”, finanțele văd doar o cifră de afaceri mai mică, iar nimeni nu leagă cele două înapoi de datele care lipseau. E o pierdere a tuturor și cifra nimănui – și se observă, de obicei, abia când e prea târziu.
În proiectele pe care le evaluăm – clădiri, materiale, sisteme tehnice – carbonul funcționează ca un al doilea cost. Nu înlocuiește costul financiar, dar îl completează în decizia de proiectare și achiziție. Alegerea unei structuri, a betonului, a oțelului, a fațadei sau a unui sistem de climatizare schimbă simultan bugetul și amprenta. Într-o analiză pe o clădire de birouri, am constatat că un agent de răcire convențional dintr-un sistem de climatizare putea reprezenta singur 8-10% din carbonul încorporat al clădirii – un cost ascuns într-o decizie tehnică pe care managementul rar o privește ca pe o decizie economică.
Cât de expusă e o companie ține mai puțin de mărime și mai mult de două lucruri: cât de intensivă în carbon este activitatea ei și cât de conectată e la lanțuri valorice internaționale. Industria grea, producția de materiale și construcțiile simt presiunea prin energie, combustibili și procese; retailul și logistica, prin lanțuri lungi de aprovizionare și cerințe de Scope 3 – emisiile din lanțul valoric, nu cele din operațiunile proprii – venite de la clienții mari. Presiunea ajunge de obicei întâi la cei care exportă sau importă și coboară apoi, prin cerințe, până la furnizorii mici.
La capătul cel mai expus sunt sectoarele acoperite direct de CBAM – mecanismul UE care taxează la import emisiile încorporate în anumite produse: ciment, oțel, aluminiu, îngrășăminte, electricitate și hidrogen.
Nu întâmplător – sunt printre cele mai intensive în carbon și cele mai vulnerabile la „carbon leakage”, riscul ca producția să se mute în afara UE ca să evite costul emisiilor. Pentru importatorii acestor produse și pentru companiile care le folosesc ca materie primă, carbonul încorporat al produsului a devenit, efectiv, o informație de cost – nu o estimare de mediu.
Schimbarea de fond este de direcție. Presiunea nu mai vine în primul rând de la legiuitor – vine de la clienți, furnizori și bănci. Carbonul a devenit un criteriu comercial.
Mecanismul este vizibil în cifre. În 2025, peste 270 de mari cumpărători – corporații și multinaționale care cumpără de la mii de furnizori au cerut la aproximativ 45.000 dintre aceștia să raporteze date de mediu prin platforma CDP, sistemul global prin care companiile își fac publice aceste date la cererea clienților și a investitorilor. Marii jucători transmit cererea în jos, prin tot lanțul de aprovizionare, iar la capătul lui ajung companii mici care primesc, brusc, o solicitare de la un client important.
Pentru companiile expuse direct, costul e și mai concret. ETS – schema europeană de tranzacționare a emisiilor, în care companiile din sectoarele reglementate plătesc pentru fiecare tonă de CO₂ – transferă în lanț prețul carbonului chiar și atunci când nu apare ca linie separată pe factură; certificatele se tranzacționau în primăvara lui 2026 în jur de 70 de euro pe tonă. CBAM a trecut în regim operațional, iar Comisia Europeană a publicat în aprilie 2026 primul preț oficial la graniță – 75,36 euro pe tonă de CO₂.
Important nu e atât nivelul de azi, cât direcția. Plafonul ETS se strânge an de an, alocările gratuite de certificate se elimină treptat – pentru sectoarele CBAM, până spre 2034 – iar din 2028 sistemul se extinde și asupra clădirilor și transportului rutier. Pe acest fond, consensul analiștilor pentru 2030 trece confortabil de 100 de euro pe tonă, cu estimări medii în jur de 120-130. Noi tratăm pragul de 100 de euro nu ca pe un scenariu pesimist, ci ca pe o ipoteză de lucru: pentru o investiție folosită 15-20 de ani, e prețul la care merită evaluată de pe acum.
Iar Scope 3 mută discuția în relația client-furnizor. Un raport BCG și CDP arată că emisiile din lanțul de aprovizionare sunt, în medie, de 26 de ori mai mari decât emisiile operaționale directe ale unei companii, cu o expunere financiară estimată la peste 335 de miliarde de dolari doar în industria prelucrătoare, retail și materiale. Acolo unde se ascunde cea mai mare parte a amprentei, se ascunde și cea mai mare parte a riscului comercial.
Efectul cel mai costisitor îl vedem însă în procurement. Pe măsură ce licitațiile, publice și private, încep să ceară date de carbon, analize de ciclu de viață sau EPD-uri – declarații de mediu pentru produs – încă din faza de calificare, companiile fără aceste date sunt filtrate înainte de evaluarea propriu-zisă a ofertei.
Multe companii cred că au pierdut un proiect din cauza prețului. În realitate, criteriile de carbon influențaseră selecția încă din fazele preliminare.
De multe ori, firma crede că a pierdut pe preț. În realitate, datele de carbon o scoseseră din joc înainte ca prețul să mai conteze. Iar datele credibile nu se construiesc în săptămânile cât durează o licitație. Practic, componenta de calitate din procurement începe să includă carbonul și, la fel de important, calitatea și disponibilitatea datelor.
Carbonul nu mai este o decizie separată de business; merge mână în mână cu competitivitatea, costul operațional și calitatea proceselor. Este rezultatul vizibil și măsurabil al felului în care funcționează o organizație.
Ce diferențiază companiile nu mai este dacă măsoară. Este ce fac după ce au măsurat. La un moment dat, orice companie va ajunge să lucreze la amprenta ei de carbon. Decizia nu este dacă o face. Decizia este dacă o folosește.Decizia nu este dacă o faci. Decizia este dacă o folosești.
Un raport care rămâne pe un desktop nu produce valoare. Valoarea apare când cineva îl transformă în prețul intern al unei decizii de capex, într-un argument în fața băncii sau într-o poziție într-o licitație.
Același lucru se confirmă și în prima cohortă COMPETITIV: pentru cele mai multe companii, pasul care a contat - formalizat într-un plan de acțiune - nu a fost o nouă măsurătoare, ci conectarea datelor pe care le aveau deja la o decizie reală: o decizie de management, o investiție, o achiziție, alegerea unui furnizor. Distanța dintre a avea un raport și a schimba o decizie este exact locul în care sunt blocate astăzi cele mai multe organizații.
Pentru un CFO, carbonul este, înainte de orice, o hartă de risc și de cost: expunerea directă pe energie, venitul condiționat de cerințe de carbon, costul capitalului, riscul din lanțul de aprovizionare și activele cu durată lungă de viață – care se evaluează corect la prețul carbonului de mâine, nu la cel de azi.
Pentru un CEO, este o întrebare de poziție competitivă: dintre două companii cu același preț, cea care poate dovedi cifrele rămâne în joc; cealaltă iese, uneori fără să afle de ce. Avantajul nu vine din a raporta mai mult, ci din a transforma informația în decizii mai rapide și mai bine fundamentate.
Pentru echipa de management, este o problemă de ownership. Atât timp cât carbonul rămâne o responsabilitate de raportare, va sta într-un fișier. În momentul în care intră în deciziile de investiție, de achiziție și de finanțare, devine un instrument economic – și are nevoie de cineva care răspunde pentru el.
Carbonul a ieșit din raport. A intrat în costuri, în contracte și în condițiile de finanțare. Întrebarea care rămâne pe masa conducerii nu este dacă se măsoară, ci dacă cifra obținută schimbă, până la urmă, o decizie.
Aceasta este una dintre conversațiile din spatele COMPETITIV. În șase luni, echipele de management trec de la diagnoză la o decizie pe care o pot duce în execuție – își înșeleg propria expunere, prioritizează, aleg o acțiune care contează cu adevărat și o validează la nivel de conducere. Lucrăm în el pentru că închide exact distanța despre care am scris aici: distanța dintre a avea date și a schimba o decizie. Acesta este locul în care multe organizații se blochează astăzi. Înscrierile pentru noua ediție sunt deschise; programul începe pe 15 septembrie 2026.
🔒